Așa cum amintea un articol anterior despre dificultatea experienței rușinii, psihicul uman este capabil de multe ”artificii de calcul” pentru a înlătura din conștiință această emoție dificilă. În consecință, ruşinea nu este de obicei observată în mod direct, ci mai degrabă observăm comportamentele menite să o ascundă: autodevalorizare, autoblamare, superioritate, retragere emoţională şi chiar violenţă (de exemplu, violența de limbaj la adresa acelor lucruri care rușinează persoana). Persoanele cu orientare sexuală diferită de clasica heterosexualitate au o și mai mare predispoziție către a se confrunta cu tot acest ansamblu de emoții dificile, care își au originea în sentimentul de rușine față de propria persoană. Astfel viaţa lor poate ajunge să se învârtă în jurul tentativelor de control şi evitare a ruşinii.

Legătura homosexualităţii cu ruşinea: judecata socială introiectată

Lumea cum o ştim este formată din sisteme de credinţă “bine-rău”, menite să țină loc de o cunoaștere mai nuanțată și mai profundă a realității. Împărțirea lumii în alb și negru, bine și rău, reprezintă un sistem moral primar. Util în felul său, este folosit îndeosebi de copii, înainte de a-și dezvolta o înțelegere complexă și un sistem de reguli morale care să poată fi aplicate specific, în funcție de context.

Dar tocmai pentru ca au o generalitate atât de mare, fără nuanțe, aceste sisteme bazale de credință devin un rețetar, stabilind care este comportamentul social acceptabil, ce e aprobat şi ce e dezaprobat. Trăind în mijlocul lor, auzindu-le încă din copilărie în toate contextele, aceste credinţe şi reguli sociale ajung să fie introiectate – preluate ca fiind ale propriei persoane şi transformate în ”ochelari” prin care privim lumea și pe noi înșine. Nu mai deosebim între ce considerăm noi că este un comportament moral și decent și ce am fost învățați de mici să credem. Atunci când, prin alegerea proprie sau din întâmplare, trăim în limitele acestor stereotipuri acceptate, avem sentimente bune despre noi şi locul nostru în lume. În sens contrar, ne simțim ca și cum suntem “în neregulă, suntem răi”.

Începem să ne definim identitatea timpuriu pornind de la corpul nostru, iar dacă corpul şi ce îi face lui plăcere este “greşit” (în acest caz, incongruent cu sistemul moral stereotipal), atunci noi cu totul ne percepem ca fiind “greşiţi”. Consecinţa acestor mesaje şi sentimente este ruşinea. Cu cât este mai afectată o parte importantă a sinelui, cu atât ruşinea este mai mare. Deoarece acea parte a sinelui reprezentată de sexualitate este dată – adică imposibil de schimbat – iar judecata socială este şi ea dată, persoanele cu orientare sexuală diferită de ceea ce dictează stereotipul social ajung să trăiască un sentiment de lipsă de sperantă. Asociate cu ruşinea mai sunt: stima de sine scăzută, izolarea socială, izolarea faţă de sine, imobilizarea (imposibilitatea de a realiza diverse acțiuni) sau narcisismul compensatoriu.

Aşa cum ne arată un număr mare de cercetări, homosexualitatea este ceva natural: regăsită la o mare parte din regnul animal, este cunoscută și în toate culturile umane, fiind probabil rezultatul unor influenţe reciproce între biochimia individuală, factori genetici şi dinamica psiho-socială.

Atunci de ce există toată această împotrivire? Poate pentru că în istoria umană timpurie reproducerea era favorizată, dar de ce persistă şi astăzi? Trebuie reţinut faptul că societăţile cu nivel înalt de opresiune şi ruşinare faţă de homosexualitate sunt acele societăţi în care sexualitatea este pedepsită în general, în care sunt diferenţieri puternice de statut şi putere între barbati şi femei şi în care sunt descurajate libertăţile şi egalitatea civilă în general.

Ruşinea şi experienţa expunerii

Expunerea, acel proces de a deveni conştient şi de a asimila propria homosexualitate nu este în  nici un caz un proces static sau un eveniment singular. Pe parcursul vieţii, persoanele bi- sau homosexuale sunt nevoite să gestioneze această conştientizare prin modul în care își formează un simţ al sinelui coerent, prin modul în care relaționează cu ceilalți, prin modul în care suportă, fac față și/sau depășesc ruşinea. Viața le supune la un lung șir de provocări în această direcție. Fiecărui moment de adaptare reușită îi urmează un altul, care aduce noi încercări. De exemplu, poate o persoană homosexuală ajunge în sfârșit să se simtă confortabil cu ea însăși într-o relație de cuplu, dar după o vreme poate își dorește să se căsătorească, sau să adopte un copil, poate își dorește să apară cu partenerul în public, la nunta unei rude apropiate sau la petrecerea de la firmă.

Fiecare persoană homosexuală-lesbiană-bisexuală lucrează cu o anumită faţetă a expunerii, gestionând un proces de asimilare a sexualităţii şi a orientării sexuale în cadrul sinelui şi în contextul permisiunilor exterioare. Chiar şi în mijlocul unei vieţi împlinite, cu acceptare de sine şi identitate sexuală integrată, ruşinea mai poate exista ca un balast afectiv. Ea ne-a protejat multă vreme de pericolul – imaginat sau real – al expunerii, şi ne e greu să renunţăm la ea.

Homosexualitatea şi ruşinea pot să coexiste multă vreme în viața unei persoane, de multe ori doar la nivel inconștient, afectând alegerile acesteia, modul de viață, speranțele și planurile de viitor în moduri subtile și ocolite.

Există însă posibilitatea transformării profunde, a ieșirii din acest context interior tensionat, dacă persoana reușește să identifice în jurul său (cel puțin) o sursă de sprijin autentic și deplin, și își dă voie să primească acest ajutor. De multe ori, din păcate, rușinea inconștientă, credința înrădăcinată că ”sunt greșit, ceva este în neregulă cu mine, sunt un păcătos” determină persoanele bi- sau homosexuale să își refuze ajutorul celorlalți, fără chiar să realizeze că fac acest lucru.

Pe măsură ce creştem putem cultiva un simţ mai matur, mai complex faţă de sine, renunțând la ochelarii polarizați (bun-rău, puternic-slab, onest-ascuns, curajos-temător, mândru-ruşinat) prin care vedem lumea și pe noi înșine. Putem ajunge să înțelegem că valoarea noastră personală constă în altceva decât aceste etichete reducționiste. Demnitatea unei persoane constă în valorile morale pe care și le alege singură, în felul în care se tratează pe sine și pe ceilalți, în modul în care își îmbogățește creativ viața, în ceea ce oferă din ea însăși – din experiența sa, din sufletul său.